A la 12 años de edad - record mundial en el andinismo de grande altura

Am plecat pe 23 noiembrie cu avionul de la Bucuresti la Londra, de la Londra la Madrid si de la Madrid la Santiago, in Chile. Eram nerabdatoare sa vad daca cel mai inalt vulcan din lume este cum mi-l imaginam eu.  Inainte de a ne imbarca, am mai vorbit o data cu Coco care mi-a povestit cum a fost cand a mers ea: deoarece ultima portiune este de catarat, era important sa am foarte mare grija de mine si sa fiu atenta pe creasta la ultima portiune.
                                                                                                                   
                                                   #1. Santiago, Copiapo, pregatire pentru Ojos#

Am ajuns dimineata in Santiago, iar planul era ca seara sa mergem catre Copiapo. Am lasat bagajele la aeroport, fiind foarte grele, si am mers prin centru pentru a lua biletele de autobuz si pentru a schimba niste bani. Langa autogara de unde urma sa plecam era gara veche, inca in functiune, construita de Eiffel inaintea turnului din Paris. In incinta garii era si un carusel vechi si foarte frumos, probabil din aceeasi epoca cu gara. 
A durat ceva timp pana s-a dezmeticit tata, dar dupa aceea mi-a aratat locuri si cladiri si mi-a povestit despre ele sau despre momente si intamplari din trecut, el fiind a cincea oara aici si stiind, cat de cat, orasul. 
Dupa ce am luat biletele, am mers in zona centrala. Am aflat ca in toate orasele de aici piata centrala - cu un parc, o catedrala, un spatiu deschis si statui - se numeste Platza del Armas. Mergand pe strada comerciala pietonala, trecand prin Platza del Armas, am ajuns in piata de fructe unde am vazut pepeni galbeni, capsuni, piersici, avocado, caise, cirese, papaia, ananas, banane, citrice de tot felul. Cred ca toate fructele mele preferate erau acolo! 
Ne-am limitat la ce am putut manca acolo si am luat cateva pentru drumul catre Copiapo. Mai mancasem si in Romania sau in alte tari fructele astea, dar, capsunile si caisele de aici erau proaspete si gustoase, mai ales gustoase! 
Piata era situata langa vechea hala comerciala care acum era o zona turistica cu restaurante, fructe de mare, suveniruri si pesti. 
La inceput nu mi s-a parut un oras sau o tara deosebita, dar pe masura ce stateam mai mult acolo, imi placea din ce in ce mai tare. Seara am luat autobuzul: era un autobuz cu etaj, sa zicem, cu scaune care se intindeau. Mai vasusem unul in Bucuresti cand eram mai mica, dar acela era unul turistic. Seara am adormit repede in autobuz, iar dimineata m-am trezit aproape de Copiapo, cred ca era cam ora opt, si am aflat ca parcursesem aproape cei 800 de kilometri. 
Observam ca solul era din ce in ce mai arid. Era inceput de desert. Pe la noua am ajuns in Copiapo, la autogara. Acolo ne-a asteptat Cristi, am facut cunostinta si mi-am dat seama imediat ca este un om extraordinar. El ne-a dus prin oras, ne-a aratat centrul si apoi ne-a dus la apartamentul unde urma sa stam. 

                

Am iesit prin centru, iar tata voia sa ajunga la supermarketul pe care ni-l indicase Cristi, dar a luat-o complet in directia opusa, in loc sa mergem in dreapta am luat-o in stanga, si ne-am ratacit. Atunci am luat un autobuz pe care scria CENTRO si astfel am reusit sa gasim magazinul, asta dupa ce mai intai am crezut ca iar ne-am ratacit, din cauza ca autobuzul a mers la inceput pe un deal. Seara am mers la Cristi, iar acolo au venit si Meu si Flaviu, doi prieteni de-ai lui, oameni excelenti, care stau tot in Copiapo si sunt tot geologi, ca si gazda. 









Mai aveam de stat doua zile  zile in Copiapo, timp in care, cum spune tata, am "mirosit" si noi sa vedem cum merg lucrurile si ne-am aproviziont pentru cele 12 zile cat am planificat ca o sa dureze aclimatizarea, apropierea si ascensiunea pe Ojos del Salado.
In seara dinaintea plecarii catre Atacama ne-am intalnit "la noi" (in apartamentul in care stateam) cu gazdele noastre, Ghiuri, Ervin, Mariana si noii, dar cu siguranta, bunii si dragii prieteni Cristi, Meu si Flaviu, cei care, maine dimineata, ne vor duce si insoti doua zile in Atacama. Ajutorul, caldura si sustinerea acestor oameni au fost esentiale pentru reusita mea.
                                                                                  
                                                                                   #2. Atacama; zilele 1 si 2, Laguna Negro Francesco, laguna Santa Rosa #


Am plecat cu Cristi, Meu si Flavio in Laguna Negro Fransesco. Eram uimita de frumusetea muntilor si de asezarea lor in mai multe planuri. Eram doua masini, iar eu am mers impreuna cu Cristi si tata. 

Mi-a placut foarte mult faptul ca din Copiapo am plecat inconjurati de munti si, cum urcam un deal, picam tot intre ei, si daca eram mai sus se vedeau in toate partile numai munti. Era impresionant! Am ajuns la Laguna Negro Fransesco, am intrat in refugiu si am gustat cate ceva, apoi am mers cu tata sa ne uitam prin jur. 

 

In partea dreapta a lagunei erau niste grupuri de flamingo roz (era a doua oara in viata mea cand vedeam flamingo, prima oara am vazut in Kilimanjaro, cel mai inalt vulcan si munte al Africii), iar apa era de culoare albastra, putin spre turcoaz. In partea in care erau pasarile, apa era de un albastru inchis.
 
Era nefiresc de frumos, era prima oara cand vedeam asemenea culori ale apei.  Peste cateva zile, la Laguna Verde, m-am  bucurat sa vad o apa de un turcoaz special. Peste cateva ore am mers din nou cu Cristi si Flavio. Ei au fotografiat flamingo, iar eu le-am facut niste poze. Apoi am stat cu Flavio de vorba, in timp ce Cristi a reusit sa se strecoare aproape de pasari. 
   
De atunci a inceput sa-mi simt capu’. Cand am ajuns la refugiu am luat niste lemne vechi din spate si am facut un foc in semineul care se afla in sala de mese. Nu ma simteam foarte bine si nu am mai avut chef sa stau, asa ca m-am bagat in sac si am incercat sa adorm. Probabil ca din cauza ca am urcat asa de repede la acea altitudine a inceput sa ma doara capul.
A doua zi dimineata am coborat din  4500 in 3800 de metri altitudine, la Laguna Santa Rosa. Acolo m-am simtit mult mai bine, imi trecuse si durerea de cap, era excelent. Refugiul avea patru incaperi mici si o debara. Erau doua camarute de dormit, una cu o masa si un hol. Cum ieseai afara era o micuta veranda cu o banca unde puteai sta sa te uiti la privelistea minunata a lagunei.


Meu si Flaviu au plecat la Copiapo. A mai ramas Cristi care a mers sa fotografieze. Am stabilit cu el ca daca nu-l sunam, de acolo, noi  cam 3 km pe drumul de intoarcere catre Copiapo, pana intr-un pas situat la 4200 si am revenit la refugiu pe jos. Cand aproape ajunsesem, am vazut ca vin niste oameni, erau o echipa de italieni si niste rangeri. 
    
Ne-am petrecut seara cu ei in micul container metalic, unde stateau ei, ne-am incarcat aparatul de fotografiat si am vorbit despre muntii si ariile protejate din Romania. Deoarece ei plecau urmatoarea zi spre Copiapo, am stabilit sa ne lase in drumul lor la postul de control vamal.  In noaptea aceea am dormit foarte bine, asa ca am recuperat somnul pierdut. 
                                                  
                                               # 3. zilele 3 - 7: aclimatizare, Laguna Verde, Ref. Claudio Lucero,  #

In urmatoarea zi, prietenii nostri de la Parcul National s-au tinut de cuvant; am ajuns la "carabinieri" si de acolo, cu amabilitatea (si masina) unor argentinieni care se intorceau din vacanta petrecuta in Chile, am ajuns la Laguna Verde, la 4200 de metri altitudine. Am trecut mai multe terase inconjurate de munti. Inainte de a trece faleza ce anunta urcarea pe o noua treapta de altitudine, am vazut un fenomen rar care se numeste "fata morgana": in fata se vedeau muntii, iar la baza lor un lac in care acestia se reflectau perfect in apa; cu cat te apropiai de locul respectiv, cu atat lacul se muta catre linia orizontului. A durat un timp pana sa ma conving ca este doar o iluzie, desi tata imi explica acest lucru; pana la urma am ajuns la stanci si, intr-adevar, nici urma de lac.
Dupa ce am trecut de platoul cel mai inalt din zona, situat la 4500m, si am inceput sa coboram, am vazut brusc, dupa o curba si de pe un loc inalt, Laguna Verde. Era superba, toata turcoaz, de un turcoaz intens, peste tot diferite nuante de verde si albastru, era de neimaginat! Iar aceasta laguna avea stanci de jur-imprejur, refugiul era sub ele pe o portiune cu roca alba, in contrast, dar in armonie cu turcoazul apei si nuantele de rosu ale desertului.

Am ajuns cu masina langa refugiul parasit si inca uimita de peisaj, m-am prins: "Oau, ape termale aici, la 4200 de metri altitudine?!". In jurul micilor bazine sapate in piatra alba, erau construite niste ziduri de piatra pentru a fi ferite de vant. Ne-am instalat in refugiul parasit, dar inca utilizabil; eram singuri, asa ca, dupa plecarea argentinienilor care ne-au adus cu masina, ne-am pus ordine in lucruri, ganduri si am incercat sa planuim.

Mai pe seara, au venit doi alpinisti coreeni, aceeasi cu care ne intalnisem pe drumul de la Nero Francesco la Laguna Santa Rosa. Se intorceau de pe Mulas Muerte, un varf vizavi de tabara si laguna. Purtasera biciclete de carbon, usoare si foarte moderne, pe varf si spuneau ca vor sa faca acelasi lucru si pe Ojos del Salado: erau sponsorizati de firma producatoare si asa prevedea contractul. Seara am discutat cu ei si am aflat ca erau foarte experimentati, unul dintre ei facuse Everestul. In urmatoarea zi, ei urmau sa mearga cu masina pana-n 5200m, tabara Atacama, sa se aclimatizeze. Planuiau sa revina seara la Laguna Verde, lucru care ne-a dat ideea de a merge cu ei. 
Pana sa ma trezesc eu, tata a reusit sa-l sune pe Cristi, asa cum se intelesesera, sa-i spuna ca am gasit masina si ca sambata, daca nu suntem la 5800, la Claudio Lucero, sa ne caute la Laguna Verde. 
Astfel am putut sa mergem si noi cu coreenii, la aclimatizare. Pe drum au fost niste limbi de zapada pe care a trebuit sa le ocolim, dar pe una nu am reusit si, desi avea urme pe ea, am rupt o aparatoare de sub masina pe care tata si colegii coreeni au trebuit s-o repare. 

A urmat apoi o portiune cu bolovani peste tot si te tot zgaltia. In sfarsit, am ajuns si am intrat in refugiul - container Atacama. 
Imediat cum am intrat am vazut un abtibild cu Clubul Montan Altitudine. M-am bucurat ca a ramas acolo de cand a mers tata prima oara si am facut poze. Dupa ce am rontait ceva, m-am dat putin cu bicicleta, lucru destul de obositor pe nisip si la altitudinea aceea, dar foarte distractiv. 

Dupa un timp am coborat cu masina pe acelasi drum accidentat si atunci i-am spus lu’ tata: "De aici o sa ies cu febra musculara la mana stanga, ca si la dus tot cu aia m-am tinut de maner!". Am ajuns la Laguna Verde si am mai prins o tura de bicicleta.
In urmatoarea zi, colegii nostri au incarcat masina hotarati sa-si mute tabara la  5800m., desi durerea de cap nu le disparuse. Am profitat, din nou, de bunavointa lor si i-am rugat sa ne lase, in drumul lor spre Atacama, la Claudio Lucero, refugiul de la 4560m.

In ziua aceea, dupa ce ne-am aranjat in refugiu, am mers in spatele refugiului pe niste stanci care aveau deasupra o platforma, de fapt ultima terasa, cea de la 4500m, de unde drumul principal catre Argentina incepea sa coboare.

In a sasea zi am mers pe un varf de 5200 de metri altitudine, pentru aclimatizare. Era in fata refugiului, dar pana acolo era un drum drept prin desert; ti se parea scurt, dar s-a dovedit extrem de lung. Am inceput sa mergem pe acel drum si abia cam peste o ora si jumatate am inceput sa urcam, intai nu foarte abrupt, dar apoi din ce in ce mai sustinut.

 

Vedeam un varf la o oarecare distanta, dar nu stiam daca aceasta este tinta noastra, noi margand si uitandu-ne la altimetrul fixat la 5200m. Cand am ajuns pe asa zisul varf, am obsevat ca incepea o sa, apoi o creasta ascendenta care ducea catre alte varfuri, din ce in ce mai inalte.
In acea zi m-am gandit la Coco, deoarece era trei decembrie,  ziua ei de nastere, si am incercat sa-i transmit: "La multi ani de ziua ta, o sa-ti dau un cadou special: o sa fac varful! Nu pe acesta, ci Ojos-ul!" In sfarsit, ajunsesem pe varf. Apoi a urmat coborarea, drumul cel lung pe plat spre refugiu. Acum era si mai lung pentru ca vedeai refugiul in fata ta si tot mergeai, mergeai si nu mai ajungeai. A fost greu, dar foarte frumos! Urmatoarea zi a fost una foarte linistita: nu a batut deloc vantul, am stat la soare, era chiar foarte cald. Cum zice tata, a fost o zi excelenta! Am stat linistiti, am lenevit si ne-am odihnit. Ma gandeam la ziua de varf: daca am prinde o  vreme ca asta, ar fi fantastic! 
In ziua urmatoare, a venit Cristi sa mergem in 5200 de metri altitudine, tabara Attakama.

 

                                                                     # 4. Ultimile etape de aclimatizare si VARFUUUL!!!  # 

Am ajuns la refugiul - container Attakama si eram nerabdatoare sa ajung in ultima tabara si sa plecam catre varf. Asa ca am mers pe drumul catre tabara de varf  sa ne aclimatizam pentru a putea dormi bine in acea noapte. 

 Am mers cam un kilometru si jumatate, destul de greu, fiind un parcurs cu multa cenusa vulcanica. Dintr-un punct al parcursului se vedea Laguna Verde, mica si cu o culoare intensa de turcoaz. M-am bucurat foarte mult sa o vad din nou,  eram putin uimita, neasteptandu-ma s-o revad de la aceasta distanta, dar si foarte fericita. Am stat putin, am admirat privelistea, am facut niste poze si am coborat inapoi in tadara Attakama. Ne-am bagat in sacii de dormit si eram nerabdatoare sa vina ziua urmatoare: urma sa mergem, pentru aclimatizare, in tabara de varf, Tejos, la 5800 m. Pana acolo erau patru kilometri, din care strabatusem deja unul si jumatate si incercam sa-mi imaginez restul traseului.  Am plecat dimineata, am dus o parte din echipament si ne-am intors inapoi in tabara Attakama.
 

In seara aceea am mancat nuci si migdale prajite la primus, cum imi facea tata cand eram mica, acasa, pe plita, cu sare si paine. 
Cu o zi inainte de varf am plecat in tabara Tejos cu restul echipamentului. Cand am ajuns, mi-am amintit ca am vazut o poza cu Coco in fata refugiului, langa cort. In refugiu am vazut ca sunt niste caiete in care lumea  scria cand facea varful. Erau trei caiete, intr-unul dintre ele am vazut trecuta expeditia cu Coco. M-am bucurat foarte tare ca am gasit-o! 

 Seara, ne-am pregatit echipamentul pentru urmatoarea zi, ziua de varf. Eram emotionata si nelinistita gandindu-ma ca dupa ce voi face varful (nu daca fac varful, dupa ce fac varful) voi fi cea mai tanara alpinista din lume care va fi atins varful vreodata. 

Ne-am trezit la trei dimineata. Am facut ceaiul cu apa pe care o tinusem in sac ca sa nu inghete, m-am imbracat cat de repede am putut pentru ca eram foarte somnoroasa. Cand am iesit din refugiu era un frig si un vant de tremuram, atat de frig, cat si de emotie. 

Am urcat o panta foarte abrupta si nesfarsita, in capul meu. Cand a rasarit soarele eram ca pe la jumatatea drumului, panta continua si se termina in craterul vulcanic. In crater era zapada ori un lac inghetat, nu sunt sigura. 

L-am ocolit si am ajuns la baza unui horn. De-acolo am urcat pe o panta foarte abrupta, chiar mai abrupta decat cea pe care am urcat de la refugiu pana in crater, cu multa cenusa vulcanica si pietris, unde faceai trei pasi in fata unul inapoi. Am urcat cu greu pe horn si apoi a venit partea mea preferata, ultima portiune care era de catarat. 

Eram foarte fericita ca aproape reusisem, eram foarte obosita, dar ma incurajam singura, imi spuneam: "Hai Geta, mai ai doar un pic de catarat si esti in varf, hai!". Am inceput sa ma catar, tata statea jos si ma filma, mi s-a parut destul de greu, probabil ca daca nu ar fi fost la altitudine mi s-ar fi parut mai usor, imi puneam mainile pe stanca, ma gandeam ca trebuie sa fiu foarte atenta. Daca mie imi este acum dificil, oare cum i-a fost lui Coco care a mers singura de la inceputul craterului?! Cand am ajuns la sfarsitul portiunii de catarat am vazut ca peste tot in jurul nostru erau numai munti, in fiecare parte pana la orizont. Se vedea si Laguna Verde, insa de data asta nu era chiar asa de clara culoarea ei. 
Cand am ajuns in creasta mi s-a parut ca portiunea de crater de langa noi este mai inalta, dar cand am ajuns in varf mi-am dat seama ca nu era nimic mai inalt ca locul in care eram. Vantul era foarte puternic, stateam jos si ma tineam de stanca. Ma bucuram foarte mult, tata vroia sa dam mana pentru ca am facut varful, dar i-am spus ca intai ajungem jos si dupa aceea dam mana, aici suntem numai la jumatatea drumului. 

Ne-am felicitat si ne-am bucurat impreuna. Am facut, mandra, poze cu steagul inscriptionat cu ALTITUDE EXPEDITIONS TEAM apoi am descatarat cu foarte mare grija pe horn. Am trecut de horn, am iesit din crater si am inceput sa coboram pe panta abrupta vazand refugiul Tejos in vale. 

Am coborat in aproximativ cinci ore pana la refugiul din tabara de varf, acolo am strans sacii de dormit si ne-am facut bagajele. Am plecat spre  Attakama, mi-a fost mai greu pentru ca eram foarte obosita si ma durea capul din cauza faptului ca nu bausem si mancasem nimic. 

In 5200 m. ne-a asteptat Cristi, ne-a felicitat, am strans restul de bagaje si am plecat spre Copiapo. In masina am ramas cu bocancii de optmiari si am adormit imediat, m-am trezit doar cand am ajuns in oras pe la doua noaptea.

....... ( AICI urmeaza zilele de SARBATORIRE a reusitei, pe-ndelete. Promit sa pun repede! ) ........
                                                                     #

Da, am reusit! V-am spus eu, Geta Traieste la ALTITUDINE. Am avut nevoie de zece zile de aclimatizare si sa ne apropiem de munte, iar in a unsprezecea zi, am dat varfu’.

Da, am reusit! A fost exceptional: greu, solicitant, cu vant si frig in ziua varfului, dar si cu claritate, vizibilitate si peisaj deosebit. Chiar asta ma motiveaza, ma face sa ma simt speciala si sa ma pregatesc pentru noi ascensiuni de record.

Cea mai solicitanta expeditie de pana acum, cel mai inalt vulcan din lume, cea mai arida regiune de pe glob. Bucuria reusitei, intensitatea efortului intr-un peisaj unic si intelegerea speciala pe care mi-a oferit-o, fac, cu siguranta, din Ojos del Salado si Atacama locuri speciale in sufletul meu, locuri in care voi reveni curand.

Dor Geta Popescu - Expeditia Atacama/Chile, Ojos del Salado 6893m. 24 nov. – 14 dec. 2015

Ojos del Salado este cel mai inalt vulcan din America de Sud si din lume. Altitudinea si amplasarea in zona extrem arida il face dificil.

Desertul Atacama este o zona fascinanta, de o ariditate extrema, la o altitudine medie de 4000m, cu multe varfuri peste 6000m.

La 28 decembrie:2008 Crina Coco Popescu a ajuns pe varf pe ruta chiliana, fiind cea mai tanara alpinista din lume care pe Ojos del Salado, la varsta de 14 ani.

Dor Geta Popescu  va avea 12 ani si 6 luni si vizeaza stabilirea unei nou reccord de varsta pentru acest varf. Ea practica alpinismul si escalada la nivel de performanta ca membra a Clubului Sportiv Montan Altitudine.

Este componenta a Lotului National de Escalada copii, avand titluri de campioana nationala la categorii de varsta, clasari pe podium la competitiile Balcanice si Concursuirile de Grand Slam Europene.

De la varsta de 10 ani participa la expeditii in munti inalti, stabilind, la momentul ascensiunilor, recorduri de varsta pe Mt. Ararat 5165m (2013, la 10 ani), Sabalan 4811m., Damavand 5671m.( 2014, la 11 ani),  unul european, pe Elbrus 5642m.(2015, la 12 ani) si unul national pe Kilimanjaro 5895m(2015, la 12 ani), ca membra a Altitude Expeditions Team.

Pregatirea performantelor se face in salile de escalada si in cadrul ascensiunilor de vara si de iarna ale Circuitului 7 Munti din Gradina Carpatilor.

“ Alpiniosmul de altitudine si escalada ma defines si ma fac sa ma simt fericita si specila. Faptul ca 8 alpinisti au incheiat 7 Volcanoes, 422 Circuitul 7 Summits si nici o alpinista nu a realizat ambele circuite ma face sa lupt pentru acest loc. Performanta si recordurile sunt ceea ce-mi doresc, sunt motivatia antrenamentelor si pregatirii mele generale.”

Context: Dor Geta Popescu  are ca obiectiv finalizarea  Circuitului 7 Volcanoes (cel mai inalt vulcan de pe fiecare continent) si Circuiyul 7 Summits (cel mai inalt varf de pe fiecare continent) pana la varsta de 14 ani, in anum 2017, si sa devina: PRIMA ALPINISTA DIN LUME CARE INCHEIE CELE DOUA CIRCUITE, cea mai tanara alpinista din lume care incheie Circuitul 7 Volcanoes, Cea mai tanara alpinista din lume care incheie Circuitul 7 Summits.

Sponsori: 

Am 12 ani si 2 luni. Am facut Elbrusul!

Elbrus de 5642 de metri este a doua expeditie din anul 2015 dupa Kilimanjaro si a fost o treapta catre urmatoarele mele tinte: Ojos del Salado, cel mai inalt vulcan al lumii de 6893 de metri si Aconcagua de 6962 m, cel mai inalt munte din America de Sud.  

Am plecat cu avionul spre Mineralnye Vody facand in Istanbul o escala, iar noaptea am aterizat in Rusia. Dimineata am plecat spre statiunea Ceged la poalele Elbrusului. Ne-am cazat, am verificat echipamentul, am fixat planul de aclimatizare si am iesit sa ne familiarizam cu zona si directiile in care avem sa plecam zilele urmatoare. Eram nerabdatoare sa ajung pe Elbrus si sa fac varful. Eram foarte sigura pe mine si foarte hotarata ca voi face varful. Ma motiva foarte mult si faptul ca anul trecut nu reusisem pentru ca ramasesem in urma si imi inghetasera picioarele fiindca imi luasem niste bocanci usori, crezand ca sunt suficient de grosi, comparatia facand-o cu muntii din Romania. De atunci mi-am invatat lectia, ascult sfaturile date si ma gandesc de doua ori inainte de a lua o decizie.

In urmatoarea zi am mers la aclimatizare pe Cheget, un munte care iarna este foarte cautat pentru partiile sale. Am urcat pana la 3700 m, punctul maxim unde se ajungea relativ usor, am stat sa ne aclimatizam iar apoi unii dintre noi am mers mai departe, pe o creasta stancoasa si expusa, pentru a mai castiga 150-200 de metri diferenta de nivel, dar si pentru ca ne placea sa mai cataram si sa urcam. De sus se vedea, peste valea Azau, Elbrusul si traseul pe care urma sa mergem in ziua de varf, o urcare abrupta, iar apoi un traverseu ascendent.

A doua zi de aclimatizare am urcat pe traseul pe care aveam sa-l facem urmatoarea zi pana la refugiul Priut 11, la 4050 m. Am stat aproape trei ore ca sa ne aclimatizam, apoi am coborat. M-a durut un pic capul, dar apoi mi-a trecut cand am ajuns jos.

A patra zi am urcat la Priut si am mers putin mai sus ca sa putem dormi bine noaptea. A urmat o zi de aclimatizare si apoi ziua de varf.

Ne-am trezit la ora doua noaptea, ne-am echipat si am pornit pe traseu, probabil pe la trei si ceva. Aveam emotii, ma gandeam la momentul cand voi pune piciorul pe varf. Urcam o panta continua si abrupta cu vant care aproape ne darama. Cand a rasarit soarele, ramasesem deja in urma, dar nici nu ma gandeam sa renunt, imi spuneam “Nu te-am facut eu data trecuta Elbrusule, dar de data asta te fac. Orice ar fi!”.

Unde se termina panta am facut o pauza si am plecat mai departe pe un traverseu ascendent unde tot asteptai sa ajungi la o portiune pe curba de nivel, chiar pe unele portiuni ti se parea ca traseul coboara, dar doar partea finala, cand ajungi in saua dintre cele doua varfuri, este usor in coborare. Dupa ce s-a terminat traverseul m-am intalnit in sa cu ceilalti membrii AltitudeExedition Team care coborau de pe varf. Am urcat o portiune foarte abrupta cu foarte multa ceata si vant. A urmat traversarea unei zone foarte expuse, pe care erau montate corzi fixe, apoi am iesit pe platoul ce ducea la varf. Uneori imi venea sa plang si atunci nu mai puteam respira, asa ca mergeam foarte incet. Am ajuns pe varf foarte fericita de reusita si speriata de vreme. 

Ma gandeam ca pe la ora aceea vremea se va strica si mai mult. Am coborat cam in patru ore, cu cateva pauze.

Am ajuns la refugiul de la 4050m pe la ora patru si jumatate, trecusera mai mult de 13 ore de cand plecasem catre varf. Eram foarte bucurosi si obositi. Cand ne-am reintalnit, la adapostul si caldura refugiului, toti cei care facusem varful in acea zi cu vreme neprietenoasa, fie ca eram membri Altitude Expeditions Team sau rusi, ne-am povestit cele traite de fiecare, bucuria si lupta pentru varf. Si, in plus, sunt cea mai tanara din Europa care a facut varful!

Urmatoarea zi am coborat si tot in acea zi am plecat cu un autobuz la aeroport si am zburat mai intai in Istanbul si apoi in Romania.

Elbrus a fost , pentru mine, al treilea vulcan din 7 Volcanoes, dupa Damavand si Kilimanjaro, si al doilea varf din 7 Summits. Am 12 ani si 2 luni. Am facut Elbrusul!