joi, 28 august 2014

ELBRUS 2014 - ACUM, CU DETASARE


De mica traiesc pe munte: intai a fost locul meu de joaca, apoi spatiul unde am invatat sa ma catar si sa simt bucuria atingerii unui varf.  Stiu  ca trebuie sa fiu atenta in fiecare moment, la fiecare miscare si pas, ca, in alpinism si escalda nu exista “greseala mica” si orice greseala poate fi ultima. Pare periculos, nu? Dar ce-ar fi ca un chirurg, tocmai cand lucreaza la tine sa se gandeasca ca “a gresi e omeneste” ? Sau un stomatolog, un farmacist care-ti prepara o reteta, chiar si-un bucatar. Nu, hotarat lucru, a gresi nu e omeneste!
Si, in acelas spirit, daca fac totul fara greseala, daca imi aleg corect antrenamentele si obiectivele, nici esecul nu este ceva posibil. Mai exact nici nu-mi puneam problema c-ar putea exista.
Expeditia mea din Elbrus, august 2014, mi-a schimbat felul in care pana atunci intelesesem lucrurile. Am dat de “pragul de sus”, cu capul, ca toata lumea.
Totul fusese organizat perfect, programul de aclimatizare se derulase bine, eram in tabara de varf la 4800m, vremea era buna, ma simteam perfect si eram convinsa ca ajungerea pe varf, la 5642m, este doar o chestiune de timp.
La ora 2 ne-am trezit, la 2,30 am inceput urcarea. Zapada tare, inghetata, dupa cum prind coltarii, sa tot fie -15 grade. In timp ce urc imi dau seama ca picioarele incep sa-mi inghe. Nici nu voiam sa ma gandesc ca fusesem sfatuita sa iau bocanci de altitudine si eu hotarasem sa plec cu niste bocanci mai usori si mai comozi. Doar facusem Araratul de 5137m cu acesti bocanci si toate ascensiunile si antrenamentele de iarna in Circuitul 7Munti din Gradina Carpatilor. Am crezut ca picioarele o sa se incalzeasca de le mers, dar nu a fost asa. Nu mai simteam degetele si imi ziceam sa renunt dar, in acelas timp, imi spuneam ca trebuie sa continui, ca trebuie sa gasesc o solutie. Pe la ora cinci dimineata ma intrebam daca am trecut de momentul in care temperatura este cea mai joasa, dar, probabil, ajunsesem la o altitudine mare si temperatura nu voia sa creasca. Atunci a fost momentul cand mi-am imaginat ca-mi ingheata si cad degetele. Gandul urmator a fost ca da, luasem o hotarare proasta cu bocancii. Odata acceptata realitatea, am putut sa iau si decizia corecta, aceea de a ma intoarce.
A fost greu: am coborat in tabara de varf, in cateva ore picioarele si-au revenit, e adevarat cu durere, cu frica de a le vedea albe si umflate, de a le tine tot la rece, ca la cald ma dureau groaznic, dar a trecut.
Cel mai greu a fost, insa, sa ma inteleg cu mine: ratasem un record european, ratasem o ascensiune la care visasem atata, dupa antrenamente si pregatire de o iarna, si dupa 6 ore, eram iarasi in tabara de varf, cu picioarele praf, fara posibilitate de a mai incerca varful a doua zi. Si imediat imi venea in minte cat de desteapta eram eu seara trecuta, cum le stiam eu pe toate si cat de sigura eram ca voi face varful.

Asta pana au venit colegii de pe varf. Pe urma a fost si mai rau: “ E, lasa, muntele nu pleaca de aici” – da’ eu plec maine, fara varf facut!!. “Nu-I nimic, esti mica, la anii tai…” – chiar nu ma interesa ce facea el la anii mei, ce fac altii la anii mei… Eu ratasem, si ma mai dureau si picioarele si nu puteam sa-mi adun gandurile!
A venit si tata fericit ca toti ceilalti membri Altitude Expeditions Team, facusera varful, s-a uitat la picioarele mele, a pipait degetele si m-ancurajat: “ Doare?! Marfa! Ti-o fi fatat mintea vreun pui, si d-aia. Poate te destepti, mai stii?!”
Am ajuns acasa, ma tot ducea gandul la “puiul de minte” care ar fi fost in stare sa ma destepte  si sa-mi treaca amintirea esecului ala. Am discutat si cu tata si cred ca am inteles ce trebuia.

Acum accept ca exista posibilitatea de a esua si nu consider esecul un lucru de temut atata timp cat stiu sa-l mentin gestionabil, atata timp cat stiu sa-l tin sub control. In continuare cred ca “a gresi NU este omeneste” si a te baga intr-o treaba pe principiul “poti s-o faci, ai incredere in tine, daca vrei, poti” e o mare gresala. Cu cat iti cunosti mai bine domeniul, posibilitatile, cu cat exersezi, te antrenezi, gandesti mai bine, cu atat poti gestiona esecul, ca si succesul, mai bine.
Acum, in august, dupa Kilimanjaro voi fi din nou in Elbrus. Si cum gandesc acum, sigur functioneaza: la inceputul lui septembrie 2014, am facut doua varfuri in Iran: Sabalan 4811m si Damavand 5671m cu Record Mondial de varsta. Evident, cu bocancii de altitudine, cu mai multa atentie la sfaturi si la fel de determinata si de bucuroasa ca sunt pe acesti munti. Parca aveam convingerea ca merit mai mult sa ma bucur de traseu, de efort, de peisaj, cu noua intelegere a lucrurilor dupa esecul din Elbrus.

joi, 21 august 2014

Pe Sabalan 4811m, vulcanul cu lac in crater!


     Anul trecut (20august - 4 septembrie 2014)  am fost in Iran pe muntele Sabalan de 4811 metri. In prima zi am urcat pana la refugiu. 
     A doua zi, la patru dimineata, am plecat spre varf. Cand a rasarit soarele eram deja aproape de reusita si abia atunci am putut vedea, in zare, conul vulcanic ca un tort urias si urcusul final, ca umarul unui prieten care ma conducea spre varf. 



Acum traseul era acoperit de zapada precum bezeaua. Am calcat pe bezeaua tortului si am continuat sa urc. Cand am ajuns la con am vazut un lac ca o oglinda ce reflecta lumina soarelui si stancile craterului ca niste uriasi fermecati de privelistea care se deschidea-n zare pana la marea Caspica. 
     Am scos tricolorul inscriptionat cu Altitude Expeditions  Team. Bucurosi de reusita am facut poze cu toata echipa si pentru un moment parca eram figurinele care decorau uriasul tort.
     Amintirea acestei reusite o pastrez ca pe o bijuterie in
cutia care mai contine si celelalte recorduri mondiale de varsta: Damavand 5671 m din Iran si Ararat 5137 m din Turcia.

miercuri, 13 august 2014

Damavand 5871m - cel mai inalt vulcan din Asia


A fost fantastic! Am ajuns pe varf, desi veneam dupa o expeditie ratata pe Elbrus (o sa va povestesc si despre asta, ca, acum, m-am impacat cu ea). Eram in Iran, o tara deosebita, cel mai inalt vulcan din Asia, peisaje, colegi de echipa...minunat! Intai o sa pun ceva din articolul care mi-a placut foarte mult:
 
"A stabilit deja două recorduri mondiale - Dor Geta Popescu (11 ani) îi depăşeşte recordurile surorii sale, cunoscuta alpinistă Crina Coco Popescu (20 de ani). Geta are deja în palmares două recorduri mondiale de vârstă. Crina Coco Popescu (20 de ani) şi Dor Geta Popescu (11 ani), din Râşnov, au stabilit recorduri mondiale de alpinism la vârste fragede şi au atins culmi montane greu accesibile chiar şi pentru adulţi.


Dor Geta Popescu îi calcă pe urme surorii sale mai mari şi este deja un fenomen, ea stabilind două recorduri de vârstă. A urcat prima dată pe munte când abia ştia să vorbească. Tatăl şi sora ei mai mare i-au insuflat pasiunea pentru alpinism şi escaladă. „Ne-am mutat de la Bucureşti la Râşnov înainte să se nască fetele tocmai pentru a fi mai aproape de munte. Alpinismul este pentru noi un mod de viaţă, iar fetele urmează cu succes tradiţia familiei.  Pe Geta am dus-o prima dată pe munte când avea 3 ani, în Postăvaru“, a povestit Ovidiu Popescu, tatăl fetei. A escaladat doi dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii. Dor Geta Popescu a prins drag de acest sport după ce sora ei mai mare, Crina Coco Popescu, a intrat în Cartea Recordurilor. 

Ambiţioasă din fire, Geta şi-a propus să doboare performanţele surorii ei. Deocamdată, a şi reuşit, fiind cea mai tânără sportivă care a escaladat doi dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii. „Iubesc acest sport şi sper să reuşesc să bat cât mai multe recorduri. Nu este un sport uşor, am nevoie de mult antrenament, disciplină şi multă voinţă deoarece condiţiile de pe munte sunt extrem de dificile. Eu cred că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, atunci poţi reuşi. Trebuie doar să crezi în tine“, a spus Dor Geta Popescu."





 
 









Acum va voi povesti cum a fost acolo.
Am mers in nordul Teheranului, pentru aclimatizare pe un munte  cam de 4000 de metri inaltime. Am urcat pe varf, acolo am stat aproximativ o ora ca sa ne obisnuim cu altitudinea. Cand am coborat, in zona de agrement de la poalele muntelui am gasit un panou de escalada. M-am catarat si eu cu rochita si basma pe cap cum este obiceiul in Iran. 

A doua zi am plecat spre Damavand; abia asteptam sa vad muntele, sa ajung pe el si sa vad cum este acolo si cum se vor desfasura lucrurile. Am urcat la refugiu in cateva ore, ne-am scos sacii de dormit si ne-am amenajat locul pe priciul de sus. Ma tot duceam pe afara sa ma catar pe stanci de unde, seara, se vedeau luminitele localitatilor de jos si in zare cele ale Teheranului. 

Am dormit la refugiu iar a doua zi am mers catre varf, sa ne aclimatizam. Aerul era din ce in ce mai rarefiat si se simtea mirosul de sulf de la emanatiile din varful conului vulcanic. 

In ziua de varf ne-am trezit pe la ora 4 dimineata si am inceput ascensiunea la lumina lanternelor frontale. La inceput o panta inclinata acoperita de grohotis, am continuat cu un abrupt stancos pe care am ajuns pe o vale abrupta si am iesit intr-o creasta. De acolo se vedea urcusul final si norii de sulf. Am ajuns pe varf dupa ce am trecut prin norii ce ne faceau respiratia si mai grea. O priveliste fantastica, cu conuri secundare care aruncau coloane de gaz, cu un ghetar ce urca pe partea nordica si cu stanca de varf pe care sunt niste animalute mumificate. 

M-am bucurat de reusita, de vremea foarte buna, de peisaje impreuna cu colegii Altitude Expeditions Team - Dorina Tudor,  Bogdan Dudau, Rica Cristinel si Poiana Simion. Eram cu toti fericiti.